În 2015, a fost publicat materialul “ORAȘUL (NON)SEXIST – Inventar al discriminărilor urbane sensibil la gen”, o cercetare privind dimensiunea de gen a orașului, avându-le pe Laura Grünberg (Sociolog și scriitoare) și Diana Elena Neaga (Lect. univ. dr.) drept coordonatoare.

În urma acestui studiu complex și de pionierat, a reieșit că, la acea vreme, din cele 5221 de străzi/piețe/pasaje ale Bucureștiului, doar 1% au nume de personalități feminine. Acesta a reprezentat un titlu jurnalistic care a trezit curiozitatea Laviniei Petrariu de a descoperi mai mult despre această lucrare.
Putem spune că a fost eficient? Putem. Dincolo de titluri aparent bombastice, suplimentar, a extras pe baza cifrelor concluzia că un mod mai onest de a titra problema ar fi că din totalul de 5221 de străzi/piețe/pasaje ale Bucureștiului, 1462 poartă nume de personalități masculine și 53 poartă nume de personalități feminine.

Asta înseamnă că, dintre străzile cu nume de personalități, doar 3.5% sunt feminine.

Putem spune că sună mai puțin bombastic? Aproape deloc. Doar că de data aceasta este un adevăr mai net. La fel de trist, dar mai net. 

Aceasta a fost motivația de la care am pornit proiectul META MUZE.

Le mulțumim coordonatoarelor Laura Grünberg și Diana Neaga pentru munca de cercetare și că ne-au fost sursa de inspirație.

Pentru că noi, femeile, creștem și ne dezvoltăm cel mai bine atunci când cooperăm, sper că vom reuși în această sesiune București acasă 2003, care se încheie în noiembrie, să ducem și mai departe concluziile lor. Iar dacă timpul se va dovedi a nu fi suficient, să continuăm proiectul prin atragerea altor surse de finanțare.

Lăsăm mai jos extrase legate de proiectul Orașul (non)sexist – Inventar al discriminărilor urbane sensibil la gen.

Doina Olga Stefănescu, conf. univ. dr. SNSPA, specialist pe probleme de educație:

“Orașul care ne educă poate fi și el educat? Orașul educă în mod incontestabil. O face și dacă nu vrea sau nu s-a gândit nimeni la așa ceva. El este construit într-un anume fel, funcționează în mod specific, își invită locuitorii să aibă anumite comportamente (direct când e conștient, mai mult implicit – ca al nostru – atunci când nici nu-și pune problema). Ce ne învață orașul nostru? El ne spune indirect că nu trebuie să te plimbi noaptea pe străzi sau în niciun caz neînsoțită. De ce? Nu e bine să încerci să vezi. Dar întunericul deplin al multor zone te face să adaptezi întorsul acasă la lumina naturală (că iluminatul public este iluzoriu). Ne spune că nu e bine să ieși cu căruciorul și că strada este pentru mașini, nu pentru bebeluși. Ne spune că mijloacele de transport în comun sunt gândite pentru cei care merg la servici, nu pentru cei care îngrijesc copii mici de exemplu și au alt orar al activităților zilnice. În oraș ni se comunică, atunci când suntem în autobuz, să nu purtăm obiecte de valoare la vedere. Adică fiți urâte fetelor, îmbrăcate ponosit că altfel… Cu alte cuvinte orașul nostru ne învață că el e construit pe câteva opoziții: public/privat, serviciu/acasă, economie/familie, obligație/iubire sau sintetic spus are la bază o dimensiune de gen. Fundamentul construcției lui, pe care ni-l transmite constant, este disocierea bărbați/femei și mai puțin (ca să nu spunem deloc) luarea în considerare a intersecției dintre identități, sentimente, economii, fără a mai discuta despre granițele spațio-temporale și modernitatea efectivă a orașului. Și noi ce facem, credem ce ne spune orașul, credem ce ne spun adulții din jurul nostru? Bine ar fi să dăm crezare, deși, parcă uneori, n-am vrea. Simțim că este nedrept. Orașul nu poate fi doar al unora, întotdeauna al lor. Și avem dreptate să nu fim de acord. Am putea oare să învățăm și noi orașul să nu mai fie selectiv și să fie al tuturor?

Laura Grünberg, într-un articol din Dilema Veche – “Oraşul, femeile şi stima de sine?”

 “Într-un studiu de pionierat la noi (Oraşul (non)sexist. Inventar al discriminărilor urbane sensibil la gen) am observat, împreună cu o echipă de cercetare, aceste discrepanţe de reprezentare publică a femeilor şi bărbaţilor cu referire la numele străzilor, clădirilor publice, staţiilor RATB şi de metrou. Pe lîngă elemente de toponimie am analizat şi aspecte legate de arta urbană, publicitatea stradală (abundentă în mesaje stereotip şi în sexualizarea şi obiectificarea mai ales a feminului), am inventariat vitrinele oraşului, graffiti-ul cu mesajele lui deseori vulgare. Am comentatat şi aspecte legate de violenţa stradală şi de siguranţa oraşului. Concluzia, parţială desigur, a fost că există destule dovezi care să justifice calificarea Bucureştiului drept un oraş cu ingrediente sexiste, homofobe, un oraş puţin atent la problemele de incluziune, un oraş care dă deseori mesaje anacronice în raport cu realităţile contemporane.

Ajută oare oraşul (Bucureşti) la stima de sine a femeilor în diversitatea lor? Din cele descrise succint mai sus se poate spune că nu prea. Perpetuarea excesivă de stereotipuri şi decalajele între reprezentările de modele de succes feminine şi masculine inhibă mai curînd stima de sine, nu oferă multe surse şi resurse de inspiraţie şi motivaţie aspiraţională pentru femei.

O stimă de sine ridicată, adică o încredere în ceea ce eşti şi în ceea ce poţi, te face mai fericit, te fereşte de angoase şi depresii, te susţine în nevoia de a face performanţă. Este o nevoie umană de bază care te motivează. Aşa că, dragă Bucureştiule (adică dragi urbanişti, arhitecţi, artişti, funcţionari din administraţia publică), gîndeşte-te un pic şi la asta atunci cînd aloci fonduri pentru următorul monument, cînd trebuie să pui un nume la o nouă şi mult aşteptată staţie de metrou sau la o stradă (de preferat principală!), cînd mai construieşti cîte o şcoală. Dacă tot avem Monumentul Infanteristului Român, Monumentul Victimelor Fumatului şi o Rotondă a Scriitorilor, de ce nu am putea avea şi un monument al Escadrilei Albe care să recunoască şi alt fel de eroism al unor femei care au salvat vieţi sau un monument al Victimelor Politicilor Pronataliste? Dacă tot avem strada Amidonului, Cuiului sau Caşului, de ce nu am putea avea, în mod firesc şi nu în numele blamatei corectitudini politice, ceva mai multe străzi care să amintească şi de o serie de personalităţi femei din ştiinţă, literatură, artă, politică? Exemple sînt destule. “

Zilele următoare, în paralel cu episoadele 3 – Elena Caragiani-Stoenescu și 4 – Maria Rosetti) ale seriei de animații video, vom lansa campania noastră care își propune să scoată la iveală noile voastre muze, care merită să dea nume de stradă/monument sau un altfel de loc în Bucureștiul acasă. Fiți pe recepție!

META MUZE este un proiect transdisciplinar, cu elemente new media, menit să aducă o conștientizare asupra proporției dezechilibrate dintre reprezentarea feminină și cea masculină la nivelul hărții urbane. Prin dezvoltarea de colaborări și activități artistice interdisciplinare, ne propunem să educăm cetățenii de toate vârstele cu privire la câteva dintre personalitățile feminine deja incluse în patrimoniul cultural și totodată să adăugăm, în mod colaborativ, nume noi.

În final, ne dorim să descoperim META MUZELE care inspiră în prezent grupurile țintă vizate și să contribuim implicit la revelarea nevoii reale de a avea o amprentă feminină mai accentuată la nivel urban, care să cultive sentimentul de incluziune și acceptare în sânul orașului pe care îl numim “acasă”.

META MUZE este un proiect co-finanțat de Primăria Municipiului București prin ARCUB în cadrul Programului București acasă 2023.