La cererea Elisabetei, Eminescu a tradus un poem dramatic pastoral al reginei, intitulat „Vârful cu Dor”. Poemul a fost publicat în 1878 la tipografia Curții, sub pseudonimul F. De Laroc, unde Laroc era o anagramă a lui ,,Carol”. Despre litera F, unele opinii susțin că provine de la Femme de Carol, iar alții, sunt de părere că vine de la cuvântul Foret, în latineşte Sylva, acesta fiind al II-lea pseudonim a reginei poete. În 1879 a avut loc premiera punerii în scenă a baladei Vârful cu dor, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Acest poem îi va inspira lui Eminescu capodopera „Mai am un singur dor”.

În același timp, regina i-a tradus poezia „Melancolie”, prima transpunere a lui Eminescu într-o limbă străină (1878).

În timpul audienţei, Regina i-a dat o poezie compusă de ea ca s-o citească şi să-şi spună părerea. Eminescu a citit poezia şi cu obişnuita lui sinceritate i-a spus Reginei: ,,Maiestate! În forma actuală cred că ar fi mai bine să nu fie publicată”. Regina obişnuită cu laudele şi linguşirile celor apropiaţi a fost, probabil, mirată de îndrăzneala poetului.
A circulat multă vreme o versiune neconsemnată decât la nivel folcloric a acestei întâmplări, care venea de la nepotul poetului, Gheorghe Eminescu. Conform acesteia, Regina, făcând uz de autoritatea ei regală, i-ar fi zis lui Eminescu: ,,Uiţi că vorbeşti cu regina României?” La care poetul ar fi răspuns: ,,Da, dar nu cu regina poeziei”.
Barbu Ştefănescu Delavrancea, într-un articol scris în 1892, cu titlul ,,Carmen Sylva şi românii” afirmă următoarele: ,,Numai doi oameni au îndrăznit să-i prezinte Carmen-Sylvei observaţiile lor, bătrânul om de stat M. Kogălniceanu şi poetul Eminescu care, după ce a tradus suveranei o nuvelă, i-a spus cu sinceritatea lui originală că n-ar fi bine s-o publice”.
Oricum ar fi stat lucrurile, cert este că după această întâlnire, relaţiile dintre poet şi regină devin glaciale. Iar în 1883, după apariţia „Luceafărului“, regina găseşte poemul „o proastă imitaţie a lui Alecsandri“, conform unei relatări indignate a Liviei Maiorescu. Totuși, este posibil ca vorbele prinse din zbor să fi avut doar o cauză emoțională. Mai ales ținând cont de faptul că, în același an, Mite Kremnitz (partenera reginei) traduce totuși poemul Luceafărul în limba germană, după ce acesta este publicat în Almanahul României June din Viena.

De la înălțimea culturii și sensibilității sale artistice, Carmen Sylva a continuat să aprecieze valoarea poeziilor lui Eminescu, dovedind și o gândire obiectivă, capabilă să lase deoparte sensibilitățile personale.

Profund mişcată de sărăcia în care se zbăteau unii scriitori sau artişti, Regina Elisabeta nu o dată a trecut peste rigorile protocolului şi l-a influenţat pe regele Carol I să acorde distincţii „Bene Merenti”, însoţite de pensii sau ajutoare băneşti. Dar intenţia reginei nu a fost întotdeauna înţeleasă de rigurosul rege prusac.

O astfel de distincţie a încercat să-i ofere şi lui Eminescu în 1882. Este, deci, posibil să fi avut o anumită legătură cu întâlnirea de la Palat menționată anterior.  Eminescu s-a opus ferm, considerându-se ofensat, iar motivul era poziția lui anti-dinastică, din cauza căreia relațiile dintre Mihai Eminescu și regele Carol I erau tensionate, mai ales după formula ireverențioasă „Carol îngăduitorul”, folosită într-un editorial din ziarul „Timpul”.
În ciuda acestui fapt, fiind o admiratoare sinceră a poetului naţional român, o pasionată cititoare a poemelor sale, Elisabeta a continuat, prin intermediul lui Titu Maiorescu, să-l ajute cu bani din caseta personală, atunci când, bolnav fiind, Eminescu a plecat la sanatoriul de la Viena, ea „pretinzând anonimatul”.

În 1883, Eminescu este internat la Viena și, ca urmare a morții tatălui și a fratelui, în 1884 se întoarce în România, călătorind prin Italia, în compania lui Chibici Râvneanu.
Mite Kremnitz îl va duce pe poet la regină. Probabil regina dorea să-l vadă după tragedia prin care trecuse şi să-l încurajeze. Într-o scrisoare din 14 aprilie 1884 către I. Slavici, Mite afirmă că: ,,D-l Eminescu a plecat în Vinerea Mare la Iaşi, joi după amiază avusese audienţă la Regină. Ea a fost deosebit de fermecătoare şi i-a dat atâta curaj încât şi el zâmbea cu totul fericit”.
Totuşi, aceeaşi Mite Kremnitz, în cartea sa ,,Amintiri fugare despre M. Eminescu”, spune:,,…l-am dus (pe Eminescu) la Regina, care-l îmbărbătă din toată inima; el însă era foarte liniştit cu ea, ca şi cu mine, însă speranţa că bucuria noastră caldă din cauza restabilirii sale l-ar însenina nu se îndeplini”.

Aceasta a fost ultima întâlnire cu regina.
Ulterior, Elisabeta insistă pe lângă soţul său, regele Carol, să-i fixeze o rentă viageră, însă acesta i-o aprobă foarte târziu, în 1888, cu doar un an înainte de moartea poetului.

Ziua Culturii Naționale a fost stabilită prin Legea Nr. 238 din 7 decembrie 2010, pentru a marca prin recunoaștere și apreciere nașterea geniului creator Mihai Eminescu și este sărbătorită pe 15 ianuarie.
Jurnalismul și conducătorii s-au aflat rareori în relații bune. Cu toate acestea, dincolo de coordonate de context, faptul că opera lui Mihai Eminescu a devenit cunoscută încă din timpul vieții sale se datorează iubirii pentru cultură și frumos a Reginei Elisabeta a României, care s-a situat deasupra ideii de regim politic.