La mai bine de un veac distanță, de Ziua Națională a României, se cuvine să oferim recunoștință și recunoaștere artizanei Marii Uniri, cea care a avut rolul decisiv în înfăptuirea visului românilor de a fi uniți într-o singură țară.

Regina Maria a fost a doua regină a României și soția regelui Ferdinand I, supranumit Întregitorul. Ambii suverani proveneau din familii regale străine.
Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a a Portugaliei. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Regatului Unit. Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Educația primită de prințesa Maria este una cu adevărat regală: “credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetița plină de bucuria vieții și de credință în rasa ei”.

În ciuda originilor străine, valorile personale și de familie, precum și cunoașterea treptată a poporului adoptiv, au făcut-o să iubească România și să se dedice trup și suflet cauzelor ei.

„Românii sunt latini. Vorbesc cu inima și cu mâinile. Din primul moment o adoptă pe Maria. În spatele acestei spontaneități afective se ascunde ceva mai profund. Începutul, poate, al unui sentiment monarhic profund în România. După aproape treizeci de ani de monarhie prusacă serioasă și competentă, dar care duce lipsă de imaginație, a venit în sfârșit momentul pentru o regalitate care vorbește sufletului. Este un dialog care între Maria și poporul român va continua, în ciuda vicisitudinilor istorice, timp de patruzeci și cinci de ani.

—Guy Gauthier, “Missy, regina României”

„Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil dovedit în timpul războaielor din 1913, când nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieși din comun, față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capătul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârșitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul”. 
— Arthur Gould Lee, vicemareșal britanic de aviație și biograf al reginei Maria

Odată cu moartea lui Carol I, în septembrie 1914, Ferdinand este încoronat rege al României, iar Maria devine regină, într-o societate profund divizată între opțiunile legate de război: fie alegerea neutralității, fie intrarea în război – de partea Anantei sau a Puterilor Centrale. Legăturile ei de sânge cu Anglia şi Rusia şi convingerea că Anglia nu va fi învinsă niciodată, au determinat-o să susţină necesitatea alierii României cu Antanta, în vederea recuperării provinciilor româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară.

Ovațiile adresate noii Regine în Parlament erau sincere. Publicul era conștient că loialitatea fermă a Mariei față de cauza Aliaților a fost cea care îl sprijinise și va continua să-l sprijine pe soțul ei de origine germană. Ca Principesă Moștenitoare, fusese populară; ca Regină era și mai iubită”

 Prințesa Callimachi

Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai Reginei, este și cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul Reginei Maria și locul pe care ea îl merită în istorie:

Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.

—Constantin Argetoianu , “Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri”

Sunt de remarcat rolul ei de sfătuitor al Regelui Ferdinand, şi în decizia acestuia de a intra în război împotriva patriei sale de origine, dar şi corespondenţa cu verii ei primari, Regele George al V-lea al Marii Britanii şi Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei, în care a pledat cauza României.

“Din pricină că fusese prea îndelung subjugat și apăsat, regele Ferdinand avea nevoie adesea să fie înviorat și întărit. Felul meu de a fi îi insufla curaj și nădejde. În ceasurile de îndoială, găsea în mine o încredere de oțel, pe care singur n-o avea. Mână în mână, eram mai puternici. Nu era în firea soțului meu să mă recunoască în văzul tuturor ca pe o colaboratoare. […] Dar avea încredere în mine, eram o tovarășă plină de veselie, uneori cam nesupusă care însă niciodată nu-l dezamăgea. Afară de aceasta, menirea și țelurile noastre erau aceleași și trăiam amândoi pentru același ideal: binele țării noastre. Aceasta ne făcea răbdători unul față de altul și ne insufla fiecăruia îngăduință pentru cusururile celuilalt”

—Regina Maria, “Despre relația cu regele Ferdinand”

 

„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot… Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat, în plus, eu sunt acolo ca să-l ajut să se lupte și pot să spun că sunt un bun câine de pază!”

 

—Regina Maria, Hannah Pakula, “Ultima romantică. Viața reginei Maria a României”

„Împăratul Rusiei și Regele Angliei fiind amîndoi verii mei primari, era ușor pentru mine să am legături neoficiale cu ei și desigur că eram gata să-mi servesc țara pe orice cale. Avînd în vedere că atît Regele, cît și primul său ministru aveau deplină încredere în mine, eram mai inițiată în problemele și secretele de stat decît se obișnuiește în ce privește reginele.

 

—Regina Maria, Povestea vieții mele

Încă din data de 15 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, Regina Maria a României s-a implicat în organizarea serviciului de Cruce Roșie, care se afla sub Înaltul Său Patronaj. Prima misiune asumată de Regina Maria a fost organizarea și coordonarea serviciilor de ambulanță care trebuia să îi preia pe răniții de pe front. La sfârșitul lui noiembrie 1916, familia regală împreună cu conducerea politică a țării pleacă în refugiu în Moldova. Aici ea își va continua cu tenacitate și hotărâre, activitățile de coordonare a serviciilor sanitare.

„Se poate afirma că, în timpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat, și a întrupat frumos, aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești”

Constantin Argetoianu

„Surâsul său luminos a strălucit în tenebrele Primului Razboi Mondial. Maria a României s-a remarcat prin eroism și majestate. Ea a fost mama răniților și sufletul României”
— Philippe Delorme

Al doilea volum al Jurnalului de război al Reginei Maria cuprinde însemnările Reginei din, probabil, cea mai grea perioadă a războiului, când România se trezește luptând de una singură. Părăsiți de aliatul rus care, cuprins de Revoluție, caută să încheie pacea, românii rămân singuri împotriva unor dușmani prea puternici, cărora nu li se pot opune fără un ajutor din exterior, care nu vine.

„M-a părăsit primăvara. Nu văd înaintea mea decât un drum întunecat și imposibil pe care încă nu m-am resemnat să apuc”

Regina Maria, însemnări din martie 1918

“Deși rușii ne-au dat un prost exemplu, pentru că mulți dintre ei deveniseră bolșevici și își părăseau posturile cu miile, soldații noștri, prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru”.

Maria, Regina Maria, “Povestea vieții mele”

Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată cu Imperiul Austro-Ungar, conștienți fiind că România se autoexcludea astfel din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei.
Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătiani și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama.

A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale […] nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-o furie cumplită și «dacă ar fi fost un om din popor», cu siguranță că m-ar fi bătut

Regina Maria a fost de neînduplecat, militând pentru lupta până la ultimul om și obținerea victoriei finale. Dând ea însăși pildă de curaj, cerea tuturor același lucruri. A fost singura personalitate românească din timpul războiului care a crezut, aproape că a știut, că victoria va fi de partea noastră:

„O, Doamne, de-aș fi bărbat, cu drepturile unui bărbat și cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aș înflăcăra, i-aș îndemna la o rezistență disperată, glorioasă, orice-ar fi!”

Regina Maria

“I-am ținut piept ca o leoaică – am măturat la o parte toate convențiile și am declarat că e dreptul meu sfânt să vorbesc, că prin mine vorbesc mii de oameni – că sunt glasul fiecărui om care are în el simțul drept al onoarei, glasul armatei lui, pe care nu a consultat-o, glasul fiecărui mort care zace rece în mormânt, după ce și-a dat viața pentru un ideal pe care ei îi târăsc prin noroi și îl îngroapă!” 

Regina Maria

Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls și ultima fărâmă de speranță”

Regina Maria

“Exista un singur barbat la Palat si acela este regina.”

Ambasadorul Frantei la Bucuresti Charles de Saint–Aulaire

 

În anul 1918, după ce a revenit dintr-un Bucureşti cuprins de epidemii, Regina s-a îmbolnăvit şi, pentru câteva zile, viaţa sa a fost în primejdie. După însănătoşire, ea pornea spre Parisul unde se hotăra soarta lumii, unde hotarele erau în discuţie, într-o călătorie de apărare a intereselor româneşti.

Meritelor Mariei în consolidarea rezistenței românești în fața inamicului li se va adăuga după război contribuția reginei la acceptarea de către Aliați a dreptelor cereri ale României la Conferința de Pace din capitala Franței. Toţi cei care au cunoscut-o, în țară sau aiurea, de la ultimul ostaș până la premierul Franței, au rămas impresionați și s-au lăsat copleșiți de energia și farmecul Reginei Maria.

La 7 martie 1919, Regina Maria îl vizita pe prim-ministrul francez Georges Clemenceau, cu care discuta revenirea la România a Transilvaniei până la Tisa şi a Banatului, în întregimea lui. Unele cronici consemnează dialogul pe care cei doi l-ar fi avut: Clémenceau, supranumit „Tigrul“, i-ar fi spus: „Madame, ceea ce cereţi este partea leului!“, la care Regina Maria ar fi răspuns, fără ezitare: „Este ceea ce leoaica cere tigrului!“.

La 8 martie 1919, după dejunul Preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, este invitată să treacă în revistă garda de onoare de la Palatul Elysée, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine prin căsătorie.

În aceste împrejurări, încoronarea reginei ca „împărăteasă a tuturor românilor”, la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922, venea ca o răsplată binemeritată a unei vieți dedicate țării ei de adopție, românilor și visului lor de veacuri.

La doi ani distanţă de înfăptuirea Marii Uniri, la 1 decembrie 1920, ca o recunoaştere a meritelor sale excepţionale în făurirea României Mari, Consiliul Orăşenesc al Branului decidea:

„Să dăruim Maiestăţii Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donaţiunea să fie înainte de toate o expresie a veneraţiei sincere ce o simte şi populaţia oraşului nostru faţă de marea Regină care usca lăcrămile văduvelor şi orfanilor, îmbărbătează pe cei deznădăjduiţi, întinde ajutor şi mângâiere celor ce zac în suferinţă şi împrăştie binecuvântare pretutindenea unde îşi îndreaptă paşii, şi prin toate acestea cucereşte cu un avânt irezistibil inimile populaţiei ţării întregi”

Jurnalistă, profesoară şi autoare dramatică de mare succes, Berthe Vulliemin a făcut mai multe vizite în România, având, nu o dată, prilejul de a se afla în intimitatea Reginei Maria. De altfel, așa se și numește portretul realizat de ea pentru “Revue des Deux Mondes”, în 1934: “Regina Maria în inti­mitate”.

“Atunci mi-a fost dat să aud cuvintele cele mai fru­moase, cele mai pătrunse de înţele­gere şi de dra­goste care au fost vreodată pronunţate des­pre o ţară, iar aceste cuvinte erau rostite de chiar suveranii acestei ţări, amândoi de ori­gine străină, dar care, prin chipul în care îm­părţiseră suferinţele cu supuşii lor, prin jertfa şi credinţa lor, căpă­taseră, cu vârf şi în­desat, dreptul de a spune “ţara mea”.

“Nu trebue să te uiţi spre trecut, decât spre a afla motive noi de a te încrede în viitor. Astăzi e nevoie de refacere, şi sunt atâtea de făcut în această ţară! Oh, dacă-aţi şti cât de frumoasă e România!”.
În curtea înconjurătoare a mânăstirii şi pe povârni­şurile dimprejur, veniţi din câmpie sau din văi îndepărtate, ţărani şi munteni se adunau, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Veneau să o vadă pe Regina lor, să-i spună toate neca­zurile şi ne­voile lor, să le împăr­tăşească cu ea.
Surâzători şi atenţi, Regele şi Regina coborau prin­tre ei. Mulţimea îi în­conjura, şi pe chipurile brăz­date ale ţăranilor se vedea aceeaşi ex­presie de adoraţie intensă, mistică, ca­re apare pe feţele credin­cioşilor orto­docşi, când sunt gata să sărute icoana aşezată în mij­­lo­cul lu­mâ­nă­rilor aprin­­se.
Regina avea un fel atât de simplu, atât de sincer, de-a se interesa de toate, de-a asculta poveştile fiecăruia dintre ei, încât, în mod firesc, oamenii îşi deschi­deau inimile, îi încredinţau nădejdile şi ne­cazurile lor. Dar ceea ce m-a izbit cu deose­bire, în aceste întâlniri ale Regelui Ferdi­nand şi ale Reginei Maria cu mulţimea pito­rească a supuşilor lor, era me­moria extra­ordinară a Suveranei. Nu exista om pe care să-l fi întâlnit vreodată şi pe care să-l fi uitat. Recunoştea pe fiecare în parte, îşi amintea de lucruri vorbite demult, ştia că fratele lui Mihai murise în război, că fiul lui Matei dorea să fie învăţător… “Mă înduioşează şi îi iubesc”, spunea surâzând.”

A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, după o suferinţă teribilă, iar cuvintele de mai jos sunt parte din testamentul reginei, scris la Balcic, în 1933.

“Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine;eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare:bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag;m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…”

 

În 1985, revista People scria despre Regina Maria:

Ea a reprezentat, începând cu Primul Război Mondial și până la moartea sa, cea mai celebră figură regală din lume – Prințesa Diana a zilelor sale”.