Alice Voinescu (10 februarie 1885– 4 iunie 1961) a fost o intelectuală de excepție, prima femeie din România care a obținut un doctorat în filosofie, la Sorbona, o figură marcantă a culturii românești prin contribuțiile sale în domeniul esteticii, dramaturgiei și educației teatrale. De-a lungul vieții, s-a remarcat prin erudiția sa, prin pasiunea pentru teatru și prin curajul de a-și apăra convingerile în fața regimurilor opresive.

Studii și începuturile carierei

Născută într-o familie înstărită din Drobeta-Turnu Severin, Alice Voinescu a beneficiat de o educație aleasă. Tatăl său, Sterie Steriadi, era o figură importantă a orașului, avocat de renume și cu un doctorat obținut la Paris. Mama sa, Massinca Poenaru, era descendentă a lui Petrache Poenaru, inventatorul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală. În același timp, Alice este nepoata lui Constantin Rădulescu-Motru, o altă personalitate marcantă a secolului trecut (filosof, dramaturg, psiholog, sociolog, pedagog, activist pentru drepturile omului, om politic).
Ea se dovedește a fi un copil precoce, la vârsta de șase ani știind deja să citească în limbile română, franceză și germană, iar la vârsta de 15 ani citește Imitatio Christi. Beneficiază de profesori particulari care o vor îndruma în științele exacte și umaniste. 

A studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde i-a avut ca profesori pe Titu Maiorescu și P. P. Negulescu. Într-o perioadă în care accesul femeilor la educație superioară era limitat, a reușit să își continue studiile la Paris, la prestigioasa Universitate Sorbona, unde, în 1913, a obținut doctoratul în filosofie cu teza „L’interprétation de la doctrine de Kant par l’école de Marburg. Etude sur l’idéalisme critique“, devenind astfel prima femeie din România cu un doctorat în acest domeniu. 

Lucrarea va fi publicată la Paris și apreciată de lumea academică, tânăra primind mai multe propuneri de angajare, ca lector la Paris sau profesor la o universitate americană. Alice Voinescu le refuză pe toate, preferând să se întoarcă în țară, pentru a se mărita cu avocatul Stelian Voinescu, logodnicul său, la vârsta de 30 de ani.
Pe parcursul vieții lor împreună, a trăit numeroase momente de disperare, dezamăgire și amărăciune. Stello era un bărbat petrecăreț, inteligent, capricios, obișnuit să își petreacă nopțile departe de casă, dar  a fost mereu copleșit de personalitatea ei remarcabilă, de cultura și noblețea ei. Ea, o intelectuală admirată de studenți, avea un spirit rafinat, o sensibilitate profundă împletită cu forță. Aerul ei aparent rezervat Stello îl percepea ca fiind intimidant.
În 1940, Stello moare prematur, spunându-i pentru prima dată “Te iubesc”. După acel moment, Alice începe să-l iubească iarăşi cu o forţă nouă şi-i duce dorul până la sfârşitul zilelor ei, petrecând ore întregi la mormântul lui, topită de tristeţe şi purtând lungi conversaţii cu el în paginile Jurnalului.

Contribuția la educație și teatrologie

După întoarcerea în țară, Alice Voinescu a devenit profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică din București, unde a predat cursuri de estetică și istoria teatrului, întrucât posturile de profesor universitar de filosofie erau rezervate exclusiv bărbaților.

A influențat profund generații de actori, regizori și oameni de cultură, punând bazele unei abordări moderne și academice asupra artei dramatice.

Scrie studii despre patru dramaturgi contemporani (Franz Wedekind, Luigi Pirandello, George Bernard Shaw și Jean Claudel) și susține numeroase conferințe și emisiuni radiofonice despre teatrul antic, teatrul elisabetan, dramaturgia clasică franceză, devenind faimoasă ca bună vorbitoare.

A fost o promotoare a dramaturgiei universale în România, traducând și analizând opere ale unor mari autori precum Shakespeare, Corneille, Racine, Goethe sau Ibsen. Scrierile sale despre teatru sunt considerate fundamentale pentru studiul esteticii teatrale din România, abordând teme precum catharsisul aristotelic, rolul teatrului în educația spirituală și importanța eticii în artă.

Între 1925-1939, Alice Voinescu a fost invitată la faimoasele decade de la Pontigny din Franța, organizate de Paul Fesjardins, unde i-a cunoscut pe Malraux, Roger-Martin du Gard, André Gide, Paul Langevin, François Mauriac, Charles du Bos, Jacques Riviere si altii. în 1936 a publicat volumul „Montaigne“, iar cinci ani mai târziu a editat volumul „Aspecte din teatrul contemporan“. În 1946, Alice Voinescu a publicat volumul „Eschil“, după care au urmat anii cei mai grei.

În anii ’80, criticul Dan Grigorescu reușește să publice o serie de volume de estetică și istorie a teatrului semnate de Alice Voinescu, iar după 1989 i se publică „Jurnalul”, operă voluminoasă, care va fi considerat o lucrare de excepțională valoare literară și documentară. Acesta acoperă efervescenta perioadă interbelică, cu numeroasele personalități pe care le-a cunoscut și o parte din experiența de coșmar a existenței autoarei după instaurarea puterii comuniste.

A început să scrie „Jurnalul” în 1929, la sugestia scriitorului francez Roger Martin du Gard, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Printre cei care apar în „Jurnal” se numără George Enescu, prințesa Maruca Cantacuzino, Regina Maria, Vladimir Ghika, Nicolae Iorga, Marietta Sadova, Gala Galaction, Mircea Șeptilici, André Gide și André Malraux.

Persecuția politică și rezistența intelectuală

Deși frecventează cercul „Criterion”, alături de Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian și alți intelectuali cu vederi de dreapta, va protesta public după asasinarea fostului ei profesor Nicolae Iorga de către legionari.

Oponentă a extremismului de orice fel, Alice Voinescu a criticat atât regimul autoritar al lui Carol al II-lea, cât și dictatura comunistă care s-a instaurat după 1945. Datorită convingerilor sale democratice și a relațiilor cu personalități culturale din Occident, a fost persecutată de regimul comunist.

 În februarie 1948, Alice Voinescu a fost pensionată, deşi se afla în deplină putere creatoare, din cauza atitudinilor ei vădit anticomuniste. Pe hârtia pe care a primit-o, motivul invocat de ministrul artelor a fost “atitudinea permanent antidemocratică”, prin aceeaşi decizie fiind disponibilizat şi compozitorul Mihail Jora, titularul catedrei de compoziţie de la Conservator.  Alice spunea cu această ocazie: „O țară care își reneagă trecutul, nu are viitor“.
În 1951, Alice Voinescu, ajunsă la 66 de ani, a fost arestată pentru că participase la conferinţele organizate de prozatorul şi jurnalistul Petre Manoliu şi a făcut un an și șapte luni de închisoare la Ghencea şi la Jilava, apoi a primit domiciliu forțat în satul Costești, aflat în apropierea localității Târgu-Frumos, unde a rămas până în ianuarie 1954. Va supraviețui datorită ajutoarelor primite de la prieteni și cu sprijinul câtorva țărani, pe care și i-a apropiat, din comunitatea locală. 

Ca urmare a unor memorii scrise de mai mulți intelectuali importanți, Perpessicius, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Vasile Voiculescu, dar și după intervenția lui Petru Groza i se va permite să revină în București, unde va trăi datorită unei pensii modeste și a unor traduceri din literatura engleză și germană.

„Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni petrecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-au folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria, decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ele“

scria Alice Voinescu în noiembrie 1952, în timpul perioadei în care se afla în domiciliu forţat.

Se stinge la 4 iunie 1961, la București, la 76 de ani.

Mărturii și moștenire

Mircea Șeptilici scria în “România literară”, pe 30 ianuarie 1969:

“Alice Voinescu nu era un dascăl, o profesoară de „Estetică“ sau de „Istoria literaturii dramatice“ — aşa se intitulau didactic, administrativ, cursurile pe care le ţinea de la catedră — Alice Voinescu nu era nici „profesoară“, nici „om de artă şi cultură“, nici „doctor în litere şi filozofie“, nici „conferenţiară“, nici „scriitoare“, ci un om , un om făcut numai din lumină.

Toţi marii noştri dascăli cu care ne mândrim au lăsat urme de neşters, „volume de specialitate”, drumuri de adevăr pentru cei care le-au urmat şi continuat învăţăturile…

Dar Alice Voinescu? Se dăruia atât de mult, atât de definitiv în contactul direct şi viu, încât prea puţine sunt urmele scrise ale „învăţăturilor” ei. Pentru că „profesoara” Alice Voinescu nu „învăţa” pe nimeni ca un „profesor de artă”. Alice Voinescu deschidea tuturor poarta largă a adevărului şi a eternului uman şi, de mână cu ultimul ascultător — fermecat de lumina călăuzei — intra în templul artei… Cu câte „date” şi cu câte „nume” rămânea „învăţăcelul”, nu ştiu. Ceea ce ştiu cu adevărat este că întâlnirea cu deschizătorul de drum pentru viaţă şi artă Alice Voinescu era hotărâtoare pentru oricare din ascultătorii ei.

Tragedia şi drama, umorul şi grotescul, realul şi fantasticul, eternul şi modernul, căderile şi înălţările, toate chinurile şi întrebările prin care treceau personajele nemuritoare ale teatrului se limpezeau, se umanizau trecând prin filtrul de lumină rară, unică, de înţelegere, adevăr şi dragoste de oamieni — fără limite — care era Alice Voinescu…

…Şi privind-o pe Alice Voinescu — care avea părul alb de la 18 ani — şi ascultând-o, simţeai că vârsta oamenilor trebuie să fie numai tinereţe, vedeai că albul e cea mai frumoasă culoare, înţelegeai ce înseamnă transfigurarea, ce înseamnă nimbul şi ce putere de seducţie are frumuseţea spiritului…“

Natalia Stancu scria în revista “Teatrul” în 1984, într-un articol dedicat cărții postume a lui Alice Voinescu, “Întâlnire cu eroi din literature și teatru”:

Strălucită studentă a lui Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga, distinsă elevă a lui Th. Lipps, Johannes Volkelt, Brunschvicg, Lalande, Levy-Brtihl, doctor in filozofie la Paris (cu o teză consacrată şcolii din Marburg), iată universităţile de prestigiu ale Alicei Voinescu. Profesoară la Conservator (după ce i se refuzase catedra Ia Facultatea de filozofie, dintr-o prejudecată legată de sex), eseist literar, critic teatral, publicist activ, conferenţiar cu mare şi elevată audienţă, colaboratoare a radioului (omagiată de Tudor Arghezi într-o tabletă), propagatoare delicată a unui feminism blând şi delicat (chiar timid, aş zice), iată, pe scurt, principalele faţete ale activităţii sale.

Andrei Pleșu în Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie 2009:

„Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu […]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută […]. Mare cititoare și comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinței, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, și pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănțuit, fără altă motivație decât utopia grosolană și resentimentul. O grațioasă școală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”

Ioan Stanomir, într-un articol postat pe Senspolitic.ro și putereaacincea.ro:

În acest canon al decenţei şi demnităţii intelectuale, Alice Voinescu se înscrie cu lipsa de ostentaţie şi de bravură vană pe care numai marile spirite o posedă. Într-o lume sfâşiată de angajamente suicidare şi de elanuri tiranicide, Alice Voinescu a rămas, până la capăt, devotată ideii de moderaţie. Când atâţia dintre compatrioţii ei vedeau în tiranie întruchiparea istoriei sau a progresului, profesoara şi eseista şi-a reafirmat, cu tenacitate, credinţa în libertate, oferind spectacolul continuităţii în vremuri de impostură. În emigraţie interioară sau în detenţie, Alice Voinescu a însemnat proba ultimă că temeritatea intelectuală nu este o formulă abstractă, ci realitatea unui destin.

Jurnalul transcrie, fără patetism, cu o detaşare stoică, degradarea, umilirea şi marginalizarea.În Republica Populară, Alice Voinescu este arestată şi are domiciliu obligatoriu. În Republica Populară, Alice Voinescu este un duşman supravegheat cu atenţie, ca şi cum partidul muncitoresc român ar şti că fragila doamnă este spiritul ce visează la un timp eliberat de tiranie şi de delaţiune. Biografia lui Alice Voinescu este, ca şi biografia Nadejdei Mandelştam sau a Annei Ahmatova, o biografie prin care se răscumpără ticăloşia unei elite intelectuale. Pentru fiecare arlechinadă sau poem gongoric închinat Republicii, există un rând de demnitate şi de curaj vizionar în jurnalul ei. Un jurnal scris având în minte promisiunea bulgakoviană a manuscriselor care nu ard, niciodată.

Recitit acum, textul diaristic al lui Alice Voinescu este o autentică capodoperă. De pe un alt versant decât Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt, opera lui Alice Voinescu este expresia acestei încăpăţânări a umanităţii de a rezista. Şi de a rosti, fără ezitare, adevărul care salvează şi mântuieşte.

Maria Ana Murnu, în “Cotidianul. Supliment cultural”, Anul II, nr. 31 (64), 10 august 1992:

„Alice Voinescu este una din rarele figuri pilduitoare, care trebuie să reînvie în cugetele noastre, căci ea a oferit culturii române nu numai o înaltă ținută intelectuală, dar și o exemplară rectitudine morală într-o vreme când multe minți strălucite se lăsau înșelate de gradilocvența unor ideologii mincinoase, adeverite de istorie ca devastatoare…”

“Jurnalul” lui Alice Voinescu, cu însemnări ale trăirilor ei din perioada interbelică și postbelică, a fost publicat pentru prima dată, în 1997, la Editura Albatros, ediția fiind îngrijită de Maria Ana Murnu şi prefațată de Alexandru Paleologu. A fost reeditat ulterior şi a apărut în două volume, în 2013, la Editura Polirom. Cele două volume de memorialistică fac parte din colecţia „Biblioteca Memoria“ a Editurii Polirom.

Cele aproape 900 de pagini ale “Jurnalului” stau la baza piesei de teatru „Alice nu ştie să moară”, scrisă de Gheorghe Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova.

 

Alice Voinescu nota pe 22 august 1958: ”De mult nu am mai scris aici. În fond, a scrie jurnalul înseamnă a voi să-ți rămână gândul și pentru ceilalți, atunci când tu nu mai ești aici. Și eu nu cred că ar mai interesa pe cei de după mine, fiindcă nu se mai potrivesc nevoile, vederile, aspirațiile lor cu ale mele.” 

Așa să fie oare? Voi ce credeți?