Notre Dame de Paris a poposit în sfârșit în România și ne-a dat ocazia să ne bucurăm de spectacolul fenomen în perioada 15-19 ianuarie 2026, prin intremediul a 7 reprezentații.
Fără ezitare, am cumpărat biletele imediat ce s-au pus în vânzare, într-o zi călduroasă de iunie și mi-am văzut visul împlinit pe 17 ianuarie, într-o zi cu 10 grade sub zero. Sania mea confecționată vara a alunecat ca pe derdeluș spre trecut. Spre o zi din 2005, când un grup mare de prieteni, creat în online la începuturile fenomenului, se strângea în jurul unui ecran, într-un apartament abia încăpător. Senzația era foarte asemănătoare cu percepția pe care o aveam asupra piesei Piața Romană nr. 9, a lui Nicu Alifantis, din generația părinților noștri.
Succesul internațional al producției
Am fost atunci cucerită iremediabil de teatrul muzical franco-canadian Notre Dame de Paris, creat în 1998 de Luc Plamondon (libret) și Riccardo Cocciante (compoziție muzicală).
Vraja s-a păstrat timp de 20 de ani, însoțind piesele mele preferate, printre care Le temps des cathédrales, Belle, Ces diamants-là, Danse mon Esmeralda. I-am avut în memorie pe cei care au dat viață personajelor din povestea muzicală, inspirată de romanul clasic al lui Victor Hugo: Bruno Pelletier (Gringoire), Hélène Ségara (Esmeralda), Garou (Quasimodo), Daniel Lavoie (Frollo), Patrick Fiori (Phoebus), Luck Mervil (Clopin), Julie Zenatti (Fleur-de-Lys).
De-a lungul unei istorii de aproape trei decenii, musicalul a vândut peste 11 milioane de CD-uri și DVD-uri și a fost jucat de peste 5.000 de ori, în 20 de țări.
Considerat un simbol al teatrului muzical francez, Notre-Dame de Paris a intrat în Cartea Recordurilor Guinness pentru cele mai multe bilete vândute într-un singur an.
Melodiile reprezintă probabil componenta cu cel mai mare impact în succesul producției. “Belle” a fost desemnată melodia secolului XX în Franța, cu vânzări de peste 19 milioane de albume în întreaga lume.
Punerea în scenă a musicalului Notre Dame de Paris include decoruri cu o greutate totală de 200 de tone, transportate cu ajutorul a șapte megatrailere și o echipă de peste 70 de artiști, dansatori, acrobați și tehnicieni care dau viață și savoare producției de excepție. Tradus de-a lungul timpului în 9 limbi, la București spectacolul s-a jucat în limba franceză, cu traducere în limba română, afișată pe ecranele amplasate în lateralele scenei.
O facilitate foarte binevenită pentru cei îndrăgostiți de muzică, fără să înțeleagă foarte clar versurile, dar și pentru cei mici, ca fetița mea, care nu au învățat încă limba franceză, dar știau spectacolul original de pe YouTube.
Din distribuția originală, Daniel Lavoie este singurul actor/cântăreț încă prezent în cele 2 versiuni – cea din 1998 și cea revitalizată în 2016.
La București, au mai urcat pe scenă alături de el, Elhaida Dani (Esmeralda), Angelo Del Vecchio (Quasimodo), Gian Marco Schiaretti (Gringoire).
Trebuie să recunoaștem – e greu să nu faci comparații cu “foștii”
Singurul căruia i-am simțit lipsa la nivel intrepretativ a fost Patrick Fiori, care îi adăuga lui Phoebus ceva mai multă complexitate sau îl făcea mai agreabil, probabil dincolo de intenția lui Victor Hugo.
Interpretările lui Quasimodo și Gringoire din varianta inițială au stabilit repere artistice dificil de egalat, adevărate etaloane de intensitate și expresivitate. Raportarea la aceste interpretări inevitabil creează așteptări ridicate.
Cu toate acestea, ca impresie personală, versiunea de la București nu cade în capcana imitației. Dimpotrivă, interpreții reușesc să ajungă la acel nivel onorabil al unei interpretări foarte bune, diferite, dar valide, mai ales prin calitatea și personalitatea timbrului vocal.
De exemplu, dacă Bruno Pelletier impresiona printr-un registru mai grav, încărcat de emoție și profunzime, Gian Marco Schiaretti propune o lectură mai luminoasă și mai jucăușă, presărată cu inflexiuni și „ornamente” vocale care adaugă prospețime și un plus de vitalitate personajului. Această diferență nu diminuează forța rolului, ci îi oferă o altă textură, îmbogățind experiența spectacolului printr-un oarecare contrast.
Esmeralda a avut, de asemenea, un strat în plus de vitalitate, grație și senzualitate, in interpretarea albanezei Elhaidei Dani. Și dacă am ajuns la ea, să vorbim un pic despre personaj. Ultima data cand am făcut-o a fost la vremea cand Erika Isac lansa controversata Macarena, și am pornit atunci de la versul “Dansează fetele, nu-nțeleg care-i problema“.
Danse mon Esmeralda
Esmeralda nu este doar “fata frumoasă” a poveștii, ci un personaj-oglindă, asupra căruia celelalte tipologii masculine își proiectează dorințele, fricile și obsesiile. Puterea ei nu stă în statut sau influență socială, ci în libertatea corpului și a spiritului, iar tocmai această libertate o condamnă într-o lume dominată de control, dogmă și ierarhie.
Victor Hugo creează un personaj prin care explorează condiția femeii tinere, singure, libere, frumoase, iubitoare, inocente, a artistei grațioase care atinge inimi, dar trezește și impulsuri sălbatice. Fără să își propună, fără vreun plan ascuns, ci doar fiind ea însăși, în deplinătatea feminității sale.
Inevitabil, puterea ei este frântă de neputința bărbaților care o întâlnesc. Cei mai mulți ajung să-i perceapă doar trupul, nu și inima; să simtă dorința, dar nu și umanitatea. Incapabili de întâlnirea cu sine (o nevoie psihologică aproape imposibil de împlinit într-un Ev Mediu dominat de dogmă, vină și rușine), ei transformă fascinația în ostilitate și atracția în violență. Neputința lor acuză, iar frustrarea pedepsește; vina propriei incapacități de a-și înțelege și gestiona emoțiile este proiectată asupra ei.
Spirit liber, imposibil de domesticit, Esmeralda scapă oricărei tentative de control. Tocmai de aceea devine periculoasă. Pentru Phoebus și Frollo, singura cale de a o supune rămâne distrugerea: o stigmatizează drept vrăjitoare, o condamnă, o transformă în țap ispășitor și, în cele din urmă, o ucid — nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce le revelează despre ei înșiși.
“Les oiseaux qu’on met en cage / Peuvent-ils encore voler? / Les enfants que l’on outrage / Peuvent-ils encore aimer? //
“Pasările închise în colivie / Mai poate oare să zboare?/ Copiii pe care îi umilești / Mai pot oare să iubească?”
Singurul capabil de o iubire deplină, gratuită și lipsită de pretenții pare a fi tocmai cel mutilat, umilit și abandonat. Într-o lume care l-a respins constant, Quasimodo învață iubirea nu din posesie, ci din recunoștință: dintr-un gest mărunt, aproape neînsemnat pentru ceilalți — o cană de apă oferită atunci când era supus supliciului roții, sub privirile nemiloase ale mulțimii. Din această fărâmă de omenie se naște o devoțiune profundă, pură, care nu cere nimic în schimb și nu caută să supună, ci doar să protejeze.
Dansul
Urmăream acum câțiva ani felul în care audiția acestor piese pentru prima dată a generat în fetița mea impulsul de a dansa liber și mi-am adus aminte de mine, în adolescență și dincolo de ea. Fetelor, păstrați asta cu voi mereu. Libertatea de a lăsa energia să se miște în corpul vostru e ceva sacru. Corpul este catedrala noastră personală. Nu e de mirare bucuria cu care femeile, fetele cântau și dansau cu părul descoperit, pe străzile din Iran. Un gest atât de firesc pentru noi, în acea parte de lume devine o formă curajoasă de rezistență prin artă, taxabilă cu prețul suprem, în mijlocul unui regim fundamentalist religios, în care drepturile femeilor sunt strivite. Iar acest lucru nu aparține trecutului — se întâmplă chiar acum, în timp ce Iranul își numără zilnic noii morți.
Muzica este un mod natural de a ne conecta la viață. Dansând, mă transfigurez, mă umplu de bucuria de a trăi. Și am vaga bănuiala că simțămintele aceastea nu mă fac deloc unică.
Nu pot să rezist tenației de a deschide o nouă paranteză. Este fascinant felul în care mitologia ielelor a traversat veacurile, transformându-se din ecoul unor vechi zeițe ale naturii, venerate odinioară, în făpturi demonizate de imaginarul creștin. Această metamorfoză a fost filtrată prin frică, morală, poezie și dorință, dând naștere unei figuri ambigue, seducătoare și înspăimântătoare deopotrivă. În cele din urmă, mitul a funcționat și ca un subtil mecanism de protecție socială: descuraja rătăcirile nocturne, îi ținea pe copii și pe tineri aproape de casă și impunea limite simbolice asupra relațiilor considerate nepotrivite.
Revenind, puseul meu de rebeliune s-a încheiat în siguranță: am fost detectată de către un cunoscut și raportată ulterior alor mei, însă în tot acest timp m-a ținut sub supraveghere, fapt pentru care îi rămân recunoascătoare. Desigur această poveste nu mă liniștește prea mult în perspectiva momentului în care rolul meu va fi altul, într-o piesă în care copila mea va fi cea care va juca rolul principal.
Dansul Esmeraldei nu este un act erotic gratuit, ci un gest de viață. Iar tragedia Esmeraldei nu este rezultatul unei greșeli personale, ci consecința unui sistem care are nevoie de vinovați pentru a-și reafirma ordinea. Societatea elimină ceea ce nu poate controla.
Deși pare liberă, Esmeralda nu are, în realitate, putere de decizie. Dragostea ei pentru Phoebus este o alegere naivă, influențată de mitul salvatorului, al bărbatului “normal” care o poate scoate din marginalitate. Această iluzie a iubirii romantice o face vulnerabilă: ea nu intuiește raporturile de putere și nu vede pericolul ascuns în dorința masculină care o înconjoară.
Paradoxal, Esmeralda este pedepsită atât pentru sexualitatea ei, cât și pentru puritatea ei morală. Ea nu consumă dragostea cu Phoebus, dar este acuzată de desfrâu. Nu manipulează, dar este considerată periculoasă. Nu minte, dar este condamnată. Astfel, Esmeralda devine victima ideală: femeia care nu încalcă cu adevărat regulile, dar este distrusă pentru că existența ei le pune sub semnul întrebării.
Rugăciunea Esmeraldei din catedrala Notre-Dame îi dezvăluie temerile și visele:
“Ave Maria, iartă-mă dacă în fața ta stau în picioare, eu, care nu știu să îngenunchez. Protejează-mă de nefericire, de rău și de nebunii care stăpânesc pâmântul. Ave Maria, străinii vin de pretutindeni. Ascultă-mă, Dărâmă barierele dintre noi, care suntem cu toții frați. Veghează-mi zilele și nopțile, protejează-mă, veghează-mi iubirea și viața.”
În vremea catedralelor, victimele cutumelor rigide nu sunt doar femeile, ci și bărbații deopotrivă. Dogma religioasă l-a închis pe Frollo într-o ruptură dureroasă față de propriul trup, transformându-l într-un prizonier al unei spiritualități trăite prin negare și vinovăție. O dualitate materie vs. spirit care scindează ființa umană.
Astăzi, avem privilegiul unei perspective mai blânde și mai cuprinzătoare: îl putem privi pe om ca pe o unitate armonioasă între minte, suflet și corp — trei dimensiuni inseparabile, toate necesare în această lume, toate deopotrivă valoroase, câtă vreme co-există în echilibru.
Emoția exprimată autentic poate transfigura orice corp. De aceea Quasimodo devine un personaj îndrăgit, în ciuda aspectului său exterior. Finalul este de altfel o răsturnare morală a poveștii, valorile se inversează – cel considerat monstru este singurul capabil de iubire adevărată; cei frumoși, “normali”, respectabili sunt cei care au ucis.
Scena finală
Cântecul final al Actului 2 ni-l dezvăluie pe Quasimodo, singur, în mijlocul ruinelor emoționale. El rămâne cu trupul neînsuflețit al celei pe care a iubit-o. Și atunci începe “Danse mon Esmeralda”.
Este un dans imaginar ritualic, funerar.
Pe de o parte, Quasimodo își mișcă trupul stângaci, ca și cum ar încerca să-i redea viața, să-i mai ofere încă o clipă de existență prin mișcare. Pe tot parcursul spectacolului, dansul este esența vitalității Esmeraldei, parte din identitatea ei. Tot dansul devine astfel limbajul iubirii și al doliului, singura formă prin care mai poate comunica cu ea.
Pe de altă parte, Quasimodo încearcă să o conducă simbolic în cealată dimensiune, cu blândețe, în loc să o lase pradă brutalității lumii.
În această scenă, corpul lui diform se transformă în percepția noastră: nu mai este grotesc, ci profund uman. Esmeralda pare să revină simbolic prin dans, ca o prezență fantomatică. Foarte puternic în construcția scenei este jocul celor 3 dansatori acrobați – la început par niște trupuri lipsite de viață, care apoi se înalță dansând, ca niște spirite către Lumină. Regret că nu pot să împărtășesc cu voi o înregistrare suficient de ilustrativă, deși am căutat îndelung.
“Laissez mon âme s’envoler / Lasă-mi sufletul să zboare
Loin des misères de la terre / Departe de mizeriile pământului
Laisser mon amour se mêler / Lasă-mi iubirea să se amestece
À la lumière de l’univers” / În lumina universului “
Din punct de vedere muzical, liric și contextual, acesta este, probabil, cel mai desăvârșit moment al spectacolului și, totodată, modul ideal de a-l închide.
Un alt mare merit al superproducției constă în felul subtil în care reușește să transforme emoția sfâșietoare a finalului într-o experiență colectivă luminoasă: la apelul cortinei, întreaga distribuție revine pe scenă pentru Le temps des cathédrales, cântat la unison împreună cu sala. În acel moment, durerea se dizolvă în comuniune, iar spectatorii părăsesc spațiul tragediei purtați de un sentiment de catharsis, solidaritate și speranță. O bogăție de experiență!
În “episodul următor”, subiectul propus lărgește cadrul de reflecție și este extras, printre altele, din piesele Florence și Le temps des cathédrales – Care este oare rolul catedralei? (Notre Dame de Paris la București, 2026. (II) Vremea catedralalelor)
Notre Dame de Paris la București, 2026. (II) Vremea catedralelor
Un Comentariu
[…] Notre Dame de Paris la București, 2026. (I) Dansul Esmeraldei […]