Episodul 3. Elena Caragiani-Stoenescu

Elena Caragiani-Stoenescu

Episodul 3. Elena Caragiani-Stoenescu

197 Views META MUZE

Sub înfăţişarea fragilă, Elena Caragiani-Stoenescu ascundea multă energie şi dorinţă de explorare, manifestate în activități ca echitația, aviația și jurnalismul.

S-a numărat printre primele femei licențiate în științe juridice, însă a devenit cunoscută ca prima femeie pilot din România și primul corespondent de război care a realizat reportaje din avion, angajată fiind la un cotidian francez.

A absolvit școala de pilotaj a principelui Bibescu, însă faptul că i s-a refuzat brevetul în România și mai apoi angajarea, a determinat-o să îl obțină în 1914, în Franța și să se stabilească acolo. La 27 de ani era una dintre cele 10 femei aviator din lume.

În timpul războiului a devenit infirmieră a Crucii Roșii, deoarece solicitările ei de a participa ca pilot la apărarea țării s-au lovit de zidurile autorităților. Cu toate acestea, a îmbogățit și mai mult scurta ei existenţă, punând bazele a ceea ce avea să devină mai tarziu aviația sanitară.

VALORILE ELENEI CARAGIANI-STOENESCU

PASIUNE ȘI EXPLORAREA TALENTELOR
PIONIERAT ȘI SFIDAREA TRADIȚIILOR
PERSEVERENȚĂ ÎN ÎMPLINIREA VISULUI
CONTRIBUȚIE

Pagina este în curs de actualizare și completare

Repere biografice

Elena Caragiani s-a născut la Tecuci la 13 mai 1887, ca primă fiică a ilustrului medic Alexandru Caragiani şi a Zoniei Caragiani, născută Radovici. Tatăl ei a fost fratele mai mic al distinsului profesor universitar de limbă şi literatură greacă, academician şi membru al Junimii, Ioanne Caragiani.

Încă din tinereţe, Elena Caragiani s-a distins prin acţiuni remarcabile, care au îmbogăţit scurta ei existenţă. Tânără, plină de şarm, fină, distinsă, cultivată (era licenţiată în Drept), sub înfăţişarea-i fragilă ascundea multă energie, tenacitate şi dorinţă de evada¬re din lumea obişnuită.

În anul 1907, pe câmpurile de antrenament şi de curse din ţară, printre cei mal temerari şi talentaţi călăreţi ai noştri, se putea urmări o siluetă feminină, zveltă şi mlădioasă, sărind sprinten şi fără frică peste obstacolele cele mai înalte, stârnind spaima şi atrăgând admiraţia cunoscătorilor. Elena Caragiani era în permanenţă în căutarea noului, mai anevoios, mai primejdios. Călăria şi-a epuizat repede gama de emoţii şi primejdii posibile, trebuind să cedeze în faţa unei noi categorii de încercări.

În apusul Europei debutaseră primele aripi care se avântau pe căile ne¬umblate şi fără urmă ale văzduhului. Oameni curajoşi, încredinţându-şi viaţa unor aparate şubrede alcătuite din lemn, pânză şi metal, zburau din ce în ce mai sus, mai departe, mai repede, înfruntând nu numai moartea, dar şi legile firii, care ne ţin legaţi de răbdătorul pământ.

Interesul Elenei Caragiani pentru aviaţie – noua invenţie a minţii omeneşti –, a fost stârnit de aviator Andrei Popovici, care, prin căsătoria cu Florica, sora ei, i-a devenit cumnat. Acesta obţinuse brevetul de pilot, în anul 1913, fiind al 11-lea aviator al României.

Referindu-se la domeniul aviaţiei, pe care îl va îmbrăţişa cu devotament şl Elena Caragiani, cumnatul său, Andrei Popovici, care va deveni general aviator al aripilor cu tricolor, spunea: „Zborul este răsfoirea marii cărţi a cerului pe care o foiletonează degetele fine ale elicei, iar aviaţia este mai mult o stare de spirit, ea este o continuă încântare a acelui care i s-a dăruit. Marea măiestrie a acelor care asigură conducerea ei este de a face ca această încântare să nu înceteze niciodată “ .

Elena Caragiani a efectuat primul zbor în anul 1912 cu fostul partener de echitaţie, căpitan Mircea Zorileanu, posesorul brevetului de pilot nr. 2/1911. Aviatorul Zorileanu era înalt, cu o talie suplă şi „atunci când mergea pe sol părea o pasăre care de-abia atingea pământul, fiind gata să-şi ia din nou zborul“. În anii Primului Război Mondial, el va deveni unul din temerarii aviaţiei noastre, bucurându-se de stima şi iubirea camarazilor săi. Putem spune că, de la primele zboruri, tânăra Elena Caragiani a fost atrasă de mirajul înălţimilor Astfel, ea se înscrie la Şcoala de pilotaj a „Ligii Naţionale Aeriene” care funcţiona la Băneasa. Inspirată din metoda şcolilor franceze de pilotaj, Liga îşi asigura existenţa şi chiar achiziţionarea de avioane prin cotizaţii, subscripţii şi donaţii. La 1 august 1912 a fost dat în folosinţă aerodromul şi şcoala de la Băneasa, iar spre sfârşitul anului este adus în ţară şi un exemplar al avionului „Bristol-Coandă”. Acest aparat a fost fabricat în două versiuni. Prima, un avion de şcoală cu locurile alăturate, pentru instructor şi elev, echipat eu motor „GnOme”, de 50 CP, iar a doua, un avion de antrenament, cu două locuri, în tandem, cu motor rotativ “GnOme”, de 80 CP, considerat ca avion de luptă. Este de subliniat faptul că, uzina britanică „Bristol”, care producea aceste aparate, avea ca director tehnic pe inventatorul român Henri Coandă .

Posibil ca primele antrenamente şi zboruri efectuate la Băneasa de Elena Caragiani, având ca instructor pe aviatorul Constantin Fotescu, să fi fost efectuate şi cu avionul „Bristol – Coandă” – prima versiune, aceea pentru şcoală.

Prezenţa Elenei Caragiani în rândul aviatorilor a stârnit mare vâlvă, iar printre cei care socoteau aviaţia un domeniu rezervat exclusiv bărbaţilor, indignare. Acest fapt nu a descurajat-o, ea continuând lecţiile de zbor cu instructorii pe M Zorileanu şi Nicu Capşa (purtător al livretului de pilot nr. 4/1911).

Odată şcoala terminată, urma să primească actul legal care să ateste aptitudinile, curajul precum şi munca depusă. Însă, cei investiţi cu dreptul de a-i certifica pregătirea, au refuzat sistematic să-i acorde livretul de pilot. Toate cererile pentru eliberarea brevetului, care au fost înaintate forurilor competente, i-au fost restituite cu avize nefavorabile.

Neputându-se breveta în ţară, îndurerată de această nedreptate, la în¬demnul instructorilor ei, a plecat în Franţa, făcând serioase sacrificii materiale. Aici, s-a înscris la Şcoala Civilă de Aviaţie cu sediul la Mourmelon le Grand, unde a reluat lecţiile teoretice şi practice de zbor. Temeinic pregăti¬tă, s-a prezentat la examenele teoretic şi de zbor pe care le-a luat cu brio. Federaţia Aeronautică Internaţională i-a eliberat brevetul internaţional de pilot-avia¬tor cu nr. 1591 din 22. 01.1914.

Astfel, în anul 1914, când în întreaga lume existau aproximativ zece femei aviatoare, ţara noastră se poate mândri că printre acestea se număra şi o româncă, Elena Caragiani, care, la 27 de ani, şi-a văzut, în sfârşit, visul împlinit. Întoarsă în ţară, deşi a prezentat brevetul de pilot însoţit de foarte bune recomandări, nu i s-a găsit nici un loc în aviaţia noastră, nici chiar într-un post organizatoric sau administrativ. Cererile ei erau întâmpinate cu veşnicele recomandări: „Dumneata eşti licenţiată în drept. Treci într-o instituţie administrativă unde vei putea să dovedeşti că poţi fi implicată conştiincios”.

Odată cu participarea României, în anul 1913, la războiul balcanic, Elena Caragiani a făcut demersuri să fie admisă în corpul zburătorilor fie chiar şi în calitate de curier sau observator aerian, în spatele frontului sau să fie trimisă în „misiuni speciale”, în zboruri deasupra teritoriului ocupat de inamic. Stăruinţele sale au rămas şi de această dată fără ecou.

În Franţa, după obţinerea brevetului de pilot în anul 1914, s-a angajat ca reporteră la un mare cotidian. Pentru deplasări îndepărtate ea folosea avionul, iar în timpul zborului încerca să-şi schiţeze articolele. Din această perioa¬dă datează numeroasele ei zboruri, soldate cu „reportaje din avion”, primele de acest gen din presa mondială. A călătorit mult, trecând din Europa spre alte continente (America, Africa, Asia). Plină de cutezanţă, participă la acţiuni cu totul neobişnuite pentru o femeie: vânează în jungla africană tigrii şi elefanţi, participă chiar la vânătoare de balene mânuind cu iscusinţă harponul. În acest timp continuă să scrie reportaje pentru acelaşi ziar parizian. În America, prezenţa aviatoarei noastre nu a trecut neobservată de către marile publicaţii. Articolele apărute prezintă succint personalitatea Elenei Caragiani.

La 23 februarie 1914, când Elena Caragiani a debarcat la New-York, aproape toate cotidianele americane i-au anunţat sosirea, ea fiind trecută în rândul personalităţilor marcante. La coborârea din pachebot, a declarat reporterilor care au asaltat-o, că a venit să vadă America din aeroplan, să se înţeleagă cu aviatorii americani pentru organizarea unor raiduri aeriene, întrucât intenţionează să execute un zbor peste Atlantic. Pentru orice eventualitate, Elena Caragiani şi-a adus avionul propriu, un „Bleriot”, monoplan cu ajutorul căruia îşi va relua antrenamentele de zbor în oraşul Garden City. „Eu vreau să văd America aşa cum o văd păsările”, a declarat Elena Caragiani. De aceea va lua legătura cu uzinele de avioane WRIGHT pentru a fi autorizată să zboare cu avioanele lor, urmând să-şi cumpere unul pentru a se acomoda cu el.

La 27 februarie 1914, ea declară ziarului „TRIBUNE” din New-York, că având experienţă în pilotarea avioanelor, speră să obţină permisiunea societăţii Rodman Wamaker, care intenţiona să trimită curând peste ocean pe lt. S. C. Porte, să-l însoţească în zborul său pe care şi l-a propus să-l facă cu un hidroavion pe coasta Irlandei.

Deoarece până la 8 martie 1914 timpul nu a devenit favorabil navigaţiei aeriene, Elena Caragiani a plecat în Mexic declarând că anul următor va zbura peste Atlantic, aşa cum se menţiona în scurte articole din mai multe publicaţii ale vremii. Evenimentele care au urmat nu i-au permis să-şi realizeze visul.

Intrarea României în războiul pentru întregirea neamului în august 1916, alături de Antanta, cu scopul înfăptuirii idealului de unitate naţională, a avut un ecou adânc în sufletul Elenei Caragiani. Ţara aflându-se în momente dificile a socotit că reîntoarcerea ei constituie o datorie de onoare. Şi-a reînnoit cererea de a fi admisă în corpul aviatorilor şi de a lupta pe front, dar, nu a izbutit nici de data aceasta.

Văzându-se din nou refuzată, a solicitat să transporte medicamente pe front, iar de la spitalele de campanie, să evacueze răniţi grav din linia întâi a frontului spre spitalele interioare. Cu această propunere Elena Caragiani a preconizat înfiinţarea aviaţiei sanitare, deziderat ce se va realiza la noi în ţară mai târziu, după un sfert de veac.

În cele din urmă, i s-a aprobat un post de „infirmieră terestră” la diferite spitale de campanie din Iaşi şi Tecuci, instalate în case particulare. Nu a refuzat acest post şi a lucrat ca soră de caritate, alinând durerile răniţilor împreună cu surorile sale Florica şi Suzana. Între timp a efectuat şi un raid de la Craiova la Tecuci, performanţă remarcabilă pentru perioada respectivă.

După război s-a căsătorit cu avocatul Virgil Stoenescu şi a plecat din nou în străinătate, renunţând să-şi revendice la nesfârşit drepturile conferite de brevetul de pilot. S-a stabilit un timp la Paris, iar de acolo trimisă de un ziar parizian ca reporteră., a plecat din nou în Mexic, unde a realizat reportaje aeriene. Nu se poate stabili dacă acestea au fost întocmite la bordul unul avion pilotat de ea însăşi sau numai ca navigatoare, mărturii în acest sens nefiind.

Elena Caragiani şi-a distrus toate însemnările adunate în cursul vieţii. Câteva scrisori şi fotografii, multe vederi trimise surorii ei, Suzana – mezina familiei – atestă locurile de unde au purtat-o paşii destinului: Polul Nord, India, Japonia, Africa, Mexic etc.

Greutăţile vieţii şi eforturile mult prea mari, au făcut ca, pe nesimţite, să se strecoare tuberculoza, rozând-o tăcut şi neiertător. În cele din urmă se retrage spre locurile natale, spre a găsi odihna trupului istovit.

Se stinge din viaţă la 42 de ani, la 27 martie 1929. O modestă coroană a fost ultimul omagiu adus de foştii ei camarazi din aviaţia română, primei femei pilot din ţara noastră. A fost înmormântată la Cimitirul Bellu din Bucureşti, cu modestie şi în tăcere, aşa cum a fost întreaga ei existenţă.

Pagina este în curs de actualizare și completare