De Ziua Culturii Naționale, ziua nașterii poetului, prozatorului și publicistului 𝐌𝐢𝐡𝐚𝐢 𝐄𝐦𝐢𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮, facem o scurtă incursiune în timp, pentru a arăta relația lui cu 𝐑𝐞𝐠𝐢𝐧𝐚 𝐄𝐥𝐢𝐬𝐚𝐛𝐞𝐭𝐚 𝐚 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐞𝐢, regina poetă, în contextul contemporaneității celor doi.

Deși porteretele celebre cu care au rămas în memoria colectivă ar putea sugera contrariul – pentru Eminescu, cel din tinerețe și pentru Regina Elisabeta, cele de la vârsta senectuții – ambii au aparținut aceleiași generații, despărțindu-i mai puțin de 7 ani. Regina Elisabeta era născută la 29 decembrie 1843, iar Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1950.
Amândoi au fost foarte muncitori și s-au întreținut, la propriu, din scris. Despre Eminescu ne este familiar acest aspect biografic. Mai puțin cunoscut este poate faptul că România avea una dintre cele mai sărace Case Regale din Europa şi îşi completa veniturile inclusiv din drepturile de autor şi reclamele Elisabetei pentru maşini de scris, apărute în ziarele occidentale.În ciuda asemănărilor, relația lor a fost dificilă și s-au întâlnit doar de două ori. Îi despărțea o falie socială.

Elisabeta, prima regină a României, a rămas cunoscută în istorie în special pentru preocupările sale literare, sub pseudonimul Carmen Sylva, dar și pentru mecenatul său artistic și promovarea valorilor și tradițiilor țării sale adoptive. Regina a fost cea care a făcut primele traduceri ale liricii româneşti în germană, pe primele locuri aflându-se Eminescu, Alecsandri și creaţiile populare.

Inspirat de căsătoria principelui Carol cu principesa Elisabeta ajunsă în țară, tânărul Eminescu a compus un poem dramatic, intitulat „Povestea”, în onoarea evenimentului.
În acest poem, Elisabeta este descrisă ca o stea boreală, fiica reginei Miazănoapte și a regelui Nord, care apare pe cerul arctic, metamorfozându-se într-un „înger, femeie și virgină”, strălucind mai frumos și zâmbind mai senin „în fruntea unei stânci, deasupra unei mări, Mireasa cea frumoasă a Domnului unei țări”.

La cererea Elisabetei, Eminescu a tradus un poem dramatic pastoral al reginei, intitulat „Vârful cu Dor”. Poemul a fost publicat în 1878 la tipografia Curții, sub pseudonimul F. De Laroc, unde Laroc era o anagramă a lui ,,Carol”. Despre litera F, unele opinii susțin că provine de la Femme de Carol, iar alții, sunt de părere că vine de la cuvântul Foret, în latineşte Sylva, acesta fiind al II-lea pseudonim a reginei poete. În 1879 a avut loc premiera punerii în scenă a baladei Vârful cu dor, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Acest poem îi va inspira lui Eminescu capodopera „Mai am un singur dor”.

În același timp, regina i-a tradus poezia „Melancolie”, prima transpunere a lui Eminescu într-o limbă străină (1878).

 

mite_kremnitz
Mite Kremnitz (1852-1916), Memorialul Ipotești

Poezia Atât de fragedă, scrisă de Mihai Eminescu, este publicată pentru prima oară în revista „Convorbiri literare” în anul 1879. Traducerea acesteia a fost făcută de Mite Kremnitz, doamna de companie a reginei, cumnata lui Titu Maiorescu și una dintre iubirile fulgeratoare ale lui Eminescu. Nu este foarte clar nici până în prezent daca poetul i-a dedicat ei sau Veronicăi Micle tulburatorul poem “Atât de fragedă…” Cert este că traducerea facută de Mite acestei poezii a impresionat-o atât de mult pe Regina poetă, încât a decis să-l cunoasca pe cel care cuprindea atât de frumos în versuri spiritul feminin. Până în acel moment colaborarea lor a avut loc de la distanță.

În pregătirea întâlnirii, de la care Eminescu se tot eschiva, regina a selectat 21 de poezii eminesciene, printre care „Scrisoarea III”, „Crăiasa din poveşti”, „Scrisoarea IV”, „Strigoii”, „Ce te legeni, codrule”, pe care le-a inclus în antologia 𝐑𝐮𝐦𝐚̈𝐧𝐢𝐬𝐜𝐡𝐞 𝐃𝐢𝐜𝐡𝐭𝐮𝐧𝐠𝐞𝐧 (“Poezii românești”), realizată în colaborare cu Mite Kremnitz și publicată în 1881. Astfel a contribuit decisiv la înscrierea operei lui Eminescu în literatura universală.

„Regina unei țări s-a înălțat, spre cinstea ei, până la regele poeziei românești”

Prima întâlnire dintre Regina Elisabeta și scriitorul Mihai Eminescu a avut loc pe 30 octombrie 1882, la Palatul Cotroceni, la insistențele și prin mijlocirea lui Titu Maiorescu. Eminescu s-a simțit foarte inconfortabil, căci scopul întâlnirii era promovarea operei lui și obținerea sprijinului financiar. Iar asta venea în contradicție cu dezaprobarea lui față de dinastie.
Regina nota în jurnalul ei:
„𝐸𝑚𝑖𝑛𝑒𝑠𝑐𝑢 𝑛𝑒 𝑎𝑝𝑎̆𝑟𝑒𝑎 𝑛𝑒𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑖𝑡 𝑠̦𝑖 𝑟𝑎̆𝑣𝑎̆𝑠̦𝑖𝑡, 𝑐𝑎 𝑣𝑒𝑛𝑖𝑡 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑎𝑙𝑡𝑎̆ 𝑙𝑢𝑚𝑒; 𝑡𝑒𝑛𝑒𝑏𝑟𝑜𝑠, 𝑒𝑙 𝑖̂𝑚𝑖 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑀𝑎𝑛𝑓𝑟𝑒𝑑 𝑠̦𝑖 𝐹𝑎𝑢𝑠𝑡, 𝑑𝑒 𝑐ℎ𝑖𝑝𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑝𝑎𝑙𝑖𝑑𝑒 𝑠̦𝑖 𝑟𝑎̆𝑣𝑎̆𝑠̦𝑖𝑡𝑒 𝑎𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑟𝑜𝑚𝑎𝑛𝑡𝑖𝑐𝑖. 𝐴𝑣𝑒𝑎 𝑝𝑒 𝑐ℎ𝑖𝑝 𝑎𝑐𝑒𝑙 𝑣𝑎𝑔 𝑠𝑢𝑟𝑎̂𝑠 𝑐𝑟𝑖𝑠𝑝𝑎𝑡 𝑠̦𝑖 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑙𝑎̆𝑟𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑒 𝑠𝑒 𝑧𝑎̆𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑝𝑒 𝑝𝑜𝑟𝑡𝑟𝑒𝑡𝑢𝑙 𝑙𝑢𝑖 𝑆ℎ𝑒𝑙𝑙𝑦. […] 𝑀𝑖-𝑎 𝑠𝑎̆𝑟𝑢𝑡𝑎𝑡 𝑔𝑟𝑎̆𝑏𝑖𝑡 𝑚𝑎̂𝑛𝑎, 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑛𝑑𝑢-𝑚𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑜 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑟𝑒 𝑝𝑜𝑡𝑜𝑙𝑖𝑡𝑎̆, 𝑑𝑎𝑟 𝑝𝑎̆𝑡𝑟𝑢𝑛𝑧𝑎̆𝑡𝑜𝑎𝑟𝑒, 𝑐𝑒 𝑣𝑜𝑖𝑎 𝑝𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑎-𝑚𝑖 𝑠𝑒𝑐𝑎̆𝑡𝑢𝑖 𝑠𝑝𝑖𝑟𝑖𝑡𝑢𝑙, 𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑎 𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑒𝑙 𝑢𝑛 𝑠𝑢𝑏𝑖𝑒𝑐𝑡 𝑑𝑒 𝑐𝑢𝑟𝑖𝑜𝑧𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑠𝑎𝑢 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑒𝑠; 𝑚𝑎̆ 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑎̆𝑡𝑖𝑚𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠̦𝑡𝑒𝑎𝑚 𝑖̂𝑛𝑑𝑒𝑎𝑗𝑢𝑛𝑠 𝑀𝑜𝑙𝑑𝑜𝑣𝑎 𝑙𝑢𝑖 𝑛𝑎𝑡𝑎𝑙𝑎̆. 𝑃𝑟𝑖𝑣𝑖𝑟𝑖𝑙𝑒-𝑖 𝑐𝑎̆𝑢𝑡𝑎𝑢 𝑑𝑒𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒, 𝑑𝑖𝑛𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑑𝑒 𝑧𝑖𝑑𝑢𝑟𝑖. […]
𝐴 𝑏𝑎̆𝑢𝑡 𝑐𝑒𝑎𝑖𝑢𝑙 𝑐𝑢 𝑠𝑒𝑡𝑒. 𝑇𝑟𝑎̆𝑠𝑎̆𝑡𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑓𝑒𝑡̦𝑒𝑖 𝑟𝑒𝑑𝑎𝑢 𝑜𝑏𝑜𝑠𝑒𝑎𝑙𝑎 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑡𝑖𝑛𝑒𝑟𝑒𝑡̦𝑖 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑡𝑒 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑏𝑢𝑐𝑢𝑟𝑖𝑒. 𝐷𝑒𝑔𝑒𝑡𝑒𝑙𝑒-𝑖 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑙𝑢𝑛𝑔𝑖 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑛𝑔ℎ𝑒𝑡̦𝑎𝑡𝑒, 𝑔𝑢𝑟𝑎 𝑓𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑒𝑥𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑣𝑎̆, 𝑐𝑢 𝑏𝑢𝑧𝑒 𝑓𝑖𝑛𝑒, 𝑖̂𝑖 𝑡𝑟𝑎𝑑𝑢𝑐𝑒𝑎 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑖𝑙𝑒.
𝑀𝑖-𝑎𝑚 𝑑𝑎𝑡 𝑠𝑒𝑎𝑚𝑎 𝑓𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑏𝑖𝑛𝑒 𝑐𝑎̆ 𝑑𝑖𝑛 𝑡𝑜𝑡 𝑐𝑒 𝑖-𝑎𝑚 𝑜𝑓𝑒𝑟𝑖𝑡 𝑖̂𝑛 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑣𝑖𝑧𝑖𝑡𝑒𝑖, 𝑐𝑒𝑎𝑠̦𝑐𝑎 𝑑𝑒 𝑐𝑒𝑎𝑖 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖-𝑎𝑚 𝑠𝑒𝑟𝑣𝑖𝑡-𝑜 𝑒𝑢 𝑖̂𝑛𝑠𝑎̆𝑚𝑖 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟𝑢𝑙 𝑙𝑢𝑐𝑟𝑢 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖-𝑎 𝑓𝑎̆𝑐𝑢𝑡 𝑝𝑙𝑎̆𝑐𝑒𝑟𝑒, 𝑐𝑒𝑣𝑎 𝑐𝑒 𝑠𝑒𝑚𝑎̆𝑛𝑎 𝑐𝑢 𝑠𝑒𝑛𝑡𝑖𝑚𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑧𝑒𝑢 𝑠𝑒𝑟𝑣𝑖𝑡 𝑑𝑒-𝑜 𝑚𝑢𝑟𝑖𝑡𝑜𝑎𝑟𝑒.

𝐼̂𝑛 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑎̆ 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎 𝑚𝑒𝑎, 𝑒𝑙 𝑎 𝑟𝑎̆𝑚𝑎𝑠 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑚𝑖𝑛𝑒 𝑖𝑚𝑎𝑔𝑖𝑛𝑒𝑎 𝑃𝑜𝑒𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖̂𝑛𝑠𝑢𝑠̦𝑖, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑎 𝑐𝑒𝑙𝑢𝑖 𝑖𝑛𝑠𝑝𝑖𝑟𝑎𝑡, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑎 𝑐𝑒𝑙𝑢𝑖 𝑏𝑙𝑒𝑠𝑡𝑒𝑚𝑎𝑡, 𝑐𝑖 𝑎 𝑝𝑜𝑒𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑎𝑟𝑢𝑛𝑐𝑎𝑡 𝑑𝑒𝑧𝑜𝑟𝑖𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑝𝑒 𝑝𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑡, 𝑛𝑒𝑚𝑎𝑖𝑠̦𝑡𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑐𝑢𝑚 𝑠𝑎̆ 𝑟𝑒𝑔𝑎̆𝑠𝑒𝑎𝑠𝑐𝑎̆ 𝑎𝑖𝑐𝑖 𝑐𝑜𝑚𝑜𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑒 𝑝𝑜𝑠𝑒𝑑𝑎. 𝐴𝑣𝑒𝑎 𝑣𝑜𝑐𝑒𝑎 𝑟𝑎̆𝑔𝑢𝑠̦𝑖𝑡𝑎̆, 𝑑𝑎𝑟 𝑑𝑢𝑖𝑜𝑎𝑠𝑎̆, 𝑐𝑎 𝑎 𝑡𝑢𝑟𝑡𝑢𝑟𝑒𝑙𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑡𝑜𝑎𝑚𝑛𝑎̆. 𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑖-𝑎𝑚 𝑙𝑎̆𝑢𝑑𝑎𝑡 𝑣𝑒𝑟𝑠𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒, 𝑎 𝑖̂𝑛𝑎̆𝑙𝑡̦𝑎𝑡 𝑑𝑖𝑛 𝑢𝑚𝑒𝑟𝑖: «𝑉𝑒𝑟𝑠𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑠𝑒 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑖𝑛𝑑 𝑑𝑒 𝑛𝑜𝑖 𝑐𝑎 𝑓𝑟𝑢𝑛𝑧𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑐𝑜𝑝𝑎𝑐𝑖», 𝑎 𝑠𝑢𝑠𝑝𝑖𝑛𝑎𝑡 𝑒𝑙, 𝑟𝑒𝑎𝑑𝑢𝑠 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑜 𝑐𝑙𝑖𝑝𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑟𝑒𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒. 𝑅𝑒𝑔𝑖𝑛𝑎 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑡̦𝑎̆𝑟𝑖 𝑠-𝑎 𝑖̂𝑛𝑎̆𝑙𝑡̦𝑎𝑡, 𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑐𝑖𝑛𝑠𝑡𝑒𝑎 𝑒𝑖, 𝑝𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑟𝑒𝑔𝑒𝑙𝑒 𝑝𝑜𝑒𝑧𝑖𝑒𝑖 𝑟𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑒𝑠̦𝑡𝑖”.

[fragment din jurnalul Reginei Elisabeta, regăsit în cartea Carmen Sylva, regina-poetă, Silvia Irina Zimmermann, Editura All, Bucureşti, 2013 – sursa Historia]

 

În timpul audienţei, Regina i-a dat o poezie compusă de ea ca s-o citească şi să-şi spună părerea. Eminescu a citit poezia şi cu obişnuita lui sinceritate i-a spus Reginei: ,,Maiestate! În forma actuală cred că ar fi mai bine să nu fie publicată”. Regina obişnuită cu laudele şi linguşirile celor apropiaţi a fost, probabil, mirată de îndrăzneala poetului.
A circulat multă vreme o versiune neconsemnată decât la nivel folcloric a acestei întâmplări, care venea de la nepotul poetului, Gheorghe Eminescu. Conform acesteia, Regina, făcând uz de autoritatea ei regală, i-ar fi zis lui Eminescu: ,,Uiţi că vorbeşti cu regina României?” La care poetul ar fi răspuns: ,,Da, dar nu cu regina poeziei”.
Barbu Ştefănescu Delavrancea, într-un articol scris în 1892, cu titlul ,,Carmen Sylva şi românii” afirmă următoarele: ,,Numai doi oameni au îndrăznit să-i prezinte Carmen-Sylvei observaţiile lor, bătrânul om de stat M. Kogălniceanu şi poetul Eminescu care, după ce a tradus suveranei o nuvelă, i-a spus cu sinceritatea lui originală că n-ar fi bine s-o publice”.
Oricum ar fi stat lucrurile, cert este că după această întâlnire, relaţiile dintre poet şi regină devin glaciale. Iar în 1883, după apariţia „Luceafărului“, regina găseşte poemul „o proastă imitaţie a lui Alecsandri“, conform unei relatări indignate a Liviei Maiorescu. Este posibil ca vorbele prinse din zbor să fi avut drept cauză un orgoliu artistic rănit, nu neapărat o opinie fermă. Trebuie să ținem cont de faptul că, în același an, Mite Kremnitz (partenera reginei) traduce totuși poemul Luceafărul în limba germană, după ce acesta este publicat în Almanahul României June din Viena.

 

regina elisabeta si mihai eminescu

Admirație și sprijin

 

De la înălțimea culturii și sensibilității sale artistice, Carmen Sylva a continuat să aprecieze valoarea poeziilor lui Eminescu, dovedind și o gândire obiectivă, capabilă să lase deoparte sensibilitățile personale.

Profund mişcată de sărăcia în care se zbăteau unii scriitori sau artişti, Regina Elisabeta nu o dată a trecut peste rigorile protocolului şi l-a influenţat pe regele Carol I să acorde distincţii „Bene Merenti”, însoţite de pensii sau ajutoare băneşti. Dar intenţia reginei nu a fost întotdeauna înţeleasă de rigurosul rege prusac.

O astfel de distincţie a încercat să-i ofere şi lui Eminescu în 1882. Este, deci, posibil să fi avut o anumită legătură cu întâlnirea de la Palat menționată anterior.  Eminescu s-a opus ferm, considerându-se ofensat, iar motivul era poziția lui anti-dinastică, din cauza căreia relațiile dintre Mihai Eminescu și regele Carol I erau tensionate, mai ales după formula ireverențioasă „Carol îngăduitorul”, folosită într-un editorial din ziarul „Timpul”.
În ciuda acestui fapt, fiind o admiratoare sinceră a poetului naţional român, o pasionată cititoare a poemelor sale, Elisabeta a continuat, prin intermediul lui Titu Maiorescu, să-l ajute cu bani din caseta personală, atunci când, bolnav fiind, Eminescu a plecat la sanatoriul de la Viena, ea „pretinzând anonimatul”.

În 1883, Eminescu este internat la Viena și, ca urmare a morții tatălui și a fratelui, în 1884 se întoarce în România, călătorind prin Italia, în compania lui Chibici Râvneanu.
Mite Kremnitz îl va duce pe poet la regină. Probabil regina dorea să-l vadă după tragedia prin care trecuse şi să-l încurajeze. Într-o scrisoare din 14 aprilie 1884 către I. Slavici, Mite afirmă că: ,,D-l Eminescu a plecat în Vinerea Mare la Iaşi, joi după amiază avusese audienţă la Regină. Ea a fost deosebit de fermecătoare şi i-a dat atâta curaj încât şi el zâmbea cu totul fericit”.
Totuşi, aceeaşi Mite Kremnitz, în cartea sa ,,Amintiri fugare despre M. Eminescu”, spune:,,…l-am dus (pe Eminescu) la Regina, care-l îmbărbătă din toată inima; el însă era foarte liniştit cu ea, ca şi cu mine, însă speranţa că bucuria noastră caldă din cauza restabilirii sale l-ar însenina nu se îndeplini”.

Aceasta a fost ultima întâlnire cu regina.
Ulterior, Elisabeta insistă pe lângă soţul său, regele Carol, să-i fixeze o rentă viageră, însă acesta i-o aprobă foarte târziu, în 1888, cu doar un an înainte de moartea poetului.

 

Ziua Culturii Naționale a fost stabilită prin Legea Nr. 238 din 7 decembrie 2010, pentru a marca prin recunoaștere și apreciere nașterea geniului creator Mihai Eminescu și este sărbătorită pe 15 ianuarie.
Jurnalismul și conducătorii s-au aflat rareori în relații bune. Cu toate acestea, dincolo de coordonate de context, faptul că opera lui Mihai Eminescu a devenit cunoscută încă din timpul vieții sale se datorează iubirii pentru cultură și frumos a Reginei Elisabeta a României, care s-a situat deasupra ideii de regim politic.

 

Descoperă mai multe despre figura Reginei Elisabeta a României, în episodul 7 al seriei noastre animate – META MUZE, Acasă este feminin.